Povestea cutremurătoare a Mariei Cucu, o femeie de 92 de ani din Bârlad: „Mi-au luat și din pensia mea mică, dar eu nu mă plâng… Dumnezeu m-a ținut până azi!”
La 92 de ani, Maria Cucu, din Bârlad, își poartă bătrânețea cu demnitate, credință și o doză de umor amar. După o viață de muncă cinstită, femeia își duce zilele sprijinită doar de nepoți și de credința ortodoxă, care i-a fost alinare în toate încercările.
O viață de muncă și simplitate: „Am lucrat 25 de ani la confecții, în halat și în furou”
Maria a muncit peste un sfert de secol la fabrica de confecții din Bârlad, acolo unde a cusut, zi de zi, cămăși și halate, plătite „la bucată”.
„Am lucrat 25 de ani, făceam cămăși, halate, tot felul de haine. Ne plăteau la bucată, 5 bani buzunarul, și tot așa. Primeam avans și lichidare și eram fericită că aveam bani pentru copilași. Am muncit cu drag, chiar dacă era cald, stăteam în halat și furou. Eram bucuroasă că aveam de lucru și nu întindeam mâna la nimeni.”
Din munca ei cinstită, după zeci de ani petrecuți la mașina de cusut, primește astăzi o pensie de 1.627 de lei, la care se adaugă 858 de lei ca văduvă de veteran de război și 400 de lei pentru perioada de refugiu trăită în copilărie, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
„Mi-au luat 82 de lei din pensie. Lacomi! Dar ce e pe haram, haram se duce”
Bătrâna spune că, de curând, a rămas uluită când a observat că statul i-a reținut o parte din pensie.
„Și din ăștia puțini, mi-a mai luat Bolojan 82 de lei! Pensia mea, cu tot cu celelalte, abia trece de 2.800 de lei și n-ar trebui impozitată. Lacomi! Mi-au luat până și din pensia de la confecții, vreo 5 lei. Dar știți ceva? Ce e pe haram, haram se duce! Asta să înțeleagă și premierul!”
Maria nu se plânge însă de soartă. O spune cu un zâmbet resemnat și o credință neclintită: „Dacă Dumnezeu m-a ținut până la 92 de ani, înseamnă că mai am ceva de făcut aici. Poate pentru rugăciunile copiilor mei din cer.”
O viață marcată de suferință: „Am semnat că nu-mi voi părăsi soțul, chiar dacă va rămâne orb”
Viața nu i-a fost ușoară. Soțul ei, dulgher la „Constructorul Bârlad”, a rămas nevăzător după un accident grav de muncă. Cu o forță interioară impresionantă, Maria a refuzat să-l abandoneze, chiar și atunci când medicii i-au spus că nu mai există speranță.
„Era anul 1975. Medicul Petre Vancea, un profesor renumit de la Iași, m-a întrebat: «Doamnă, dacă rămâne orb, îl veți părăsi?». I-am spus atunci: „Domnule profesor, eu am doi copii – unul dă Bacalaureatul, fata e la Liceul Sanitar. Nu-l părăsesc, oricum ar fi!». Așa i-au făcut operația.”
După ani de luptă și suferință, soțul ei s-a stins, lăsând-o singură cu cei doi copii.
Durerea unei mame: „I-am îngropat pe toți ai mei…”
Cea mai mare durere a vieții Mariei a venit mult mai târziu: ambii copii au murit înaintea ei.
Fiica, Doina, biochimistă la Centrul de Transfuzii din Bârlad, s-a stins la 62 de ani, iar fiul, Cornel, ofițer de carieră la Roman, a murit la 69 de ani, în somn.
„Pentru mine, viața s-a terminat demult. Mi-am pierdut soțul, apoi copiii. Corneluș, mândria mea, s-a dus în somn. Ce rost mai are să trăiesc? Stau noaptea, nu dorm, și mă uit la pozele lor. Vorbesc cu ei, le aprind candela și le spun: «Doină, mamă… Cornel, mamă… ce mă fac eu fără voi?»”
Singura alinare îi vine de la cei patru nepoți și de la ginerele care o ajută zi de zi.
„Noroc cu ei, altfel nu știu ce m-aș fi făcut. Seara aprind candela și mă uit la poze. Vorbesc cu ei, parcă sunt acolo, lângă mine. Mi-e dor de glasurile lor, dar mă mângâie gândul că sunt cu Dumnezeu.”
Amintiri din război: „Cădeau bombele din cer ca ploaia”
Maria s-a născut în 1933 și își amintește perfect grozăviile războiului. Pe atunci era doar un copil, dar imaginile din refugiu i-au rămas întipărite în minte.
„Am fost refugiați la Roșiori de Vede, în Teleorman. Cădeau bombele din cer ca ploaia. Mergeam doar noaptea, cu frică. Ne-au băgat în casele oamenilor cu forța, și mulți s-au purtat urât cu noi, că ziceau că suntem din Rusia, că am venit să le luăm averile. A fost cumplit.”
Pentru perioada de refugiu, statul i-a acordat o pensie simbolică de 400 de lei, pe care a obținut-o abia în 2014, după ce a reușit să găsească actele vechi, cu ajutorul unor profesoare întâlnite întâmplător într-un tren.
„Le-am arătat documentele și m-au învățat ce trebuie să fac. Le mulțumesc din suflet. După ce am obținut pensia, i-am ajutat și pe frații mei. Unul nu voia, că se rușina de fete. I-am zis: «Meluță, pe cine au mâncat păduchii și ploșnițele în refugiu, pe fetele tale sau pe noi?» A râs, și s-a dus și el să-și facă actele.”
Credința care o ține în viață
Astăzi, Maria locuiește în casa fiicei sale, lângă o biserică de rit vechi din Bârlad. Ginerele are grijă de ea, iar nepoții o vizitează des.
Chiar dacă trupul i s-a împovărat de ani, sufletul i-a rămas plin de credință și recunoștință.
„Nu mă plâng. Dumnezeu m-a ținut până la 92 de ani. Poate pentru rugăciunile copiilor mei din cer. Eu aprind candela, mă rog și îi simt aproape. Ce altă avere mai mare să am?”
Povestea Mariei Cucu este o lecție de demnitate și credință. O femeie care a cunoscut sărăcia, războiul, suferința și pierderea, dar care nu și-a pierdut niciodată speranța.
„Am rămas cu credința mea și cu amintirile lor. Asta mă ține pe picioare.”
