George Secăreanu, un reputat cercetător afiliat la Centrul de Cercetări Avansate asupra Dinamicii Teritoriale de la Universitatea din București, este un expert recunoscut în domeniul dezvoltării teritoriale. Lucrarea sa doctorală a abordat această temă, iar contribuțiile sale ulterioare, inclusiv publicarea unei cărți în domeniu, l-au stabilit ca o voce autorizată în acest câmp.

În ceea ce privește actuala dezbatere cu privire la reorganizarea administrativ-teritorială a României, Secăreanu se distinge prin argumentele sale, care contravin majorității celor prezentate în discuțiile publice. El susține că o reorganizare bazată strict pe numărul de locuitori ar duce la pierderea unor localități cu importanță istorică sau economică, precum Siret, fostă capitală a Moldovei, sau Băile Tușnad și Băile Herculane, care au statut balneoclimateric.

Secăreanu subliniază că, dacă criteriul principal de reorganizare ar fi densitatea populației, am putea să ne confruntăm cu unificarea unor localități montane precum cele de lângă Nucșoara, care ar deveni mult mai întinse decât cele de la câmpie și ar fi greu de gestionat din punct de vedere medical, datorită distanțelor mari.

În acest context, subiectul reformei administrativ-teritoriale devine din ce în ce mai important în discuțiile societale. Deși a fost abordat timid în ultimul deceniu, recent a câștigat o atenție semnificativă, iar PSD și PNL par a fi gata să colaboreze în acest sens după alegerile din 2024.

Secăreanu ne reamintește că actuala formă de organizare teritorială a României, care datează din 1968, a fost concepută de un regim cu o viziune totalitară asupra spațiului, care nu mai este adecvată în contextul unei economii de piață. El afirmă că actuala organizare pe județe este discriminatorie și nesustenabilă și sugerează că este nevoie de modificări care să corespundă nevoilor actuale și viitoare.

Secăreanu crede că o reducere a numărului de județe bazată pe criterii “numerologice” ar avea consecințe dezastruoase pentru România, în special pentru zonele rurale. El afirmă că o astfel de reorganizare ar fi o “împărțire cu toporul”, similară cu “linia Radcliffe” și că este necesară o abordare mai vizionară și sustenabilă, similară cu modul în care geograful francez Emanuele de Martonne a trasat granițele României.

Sărăcăceanu subliniază că populația actuală a unor așezări, considerată nesustenabilă de către unii, este de fapt rezultatul unei organizări teritoriale defectuoase. Prin urmare, nu ar trebui să începem cu un rezultat negativ pentru a răspunde nevoilor companiilor orientate către profit sau ale politicienilor care nu înțeleg bine situația sau urmăresc interese proprii.

Subliniind importanța particularităților locale, Secăreanu evidențiază că fiecare zonă are propriile sale caracteristici, de la factori psihoculturali până la aspecte de relief. De exemplu, așezările din zonele joase au, în general, o populație mai mare și suprafețe mai mici, în timp ce așezările din zonele montane au suprafețe mai mari și o populație mai mică.

Secăreanu atrage atenția asupra faptului că o reorganizare bazată pe criterii numerice ar putea duce la formarea de comune în zonele montane cu suprafețe de zece ori mai mari decât cele din zonele de câmpie. De exemplu, combinarea localităților Arefu, Nucșoara și Sălătrucu din zona montană de nord a județului Argeș ar crea o suprafață de 99.295 ha, comparativ cu Macea, care are doar 7.264 ha și se află în zona de câmpie din vestul județului Arad. Aceasta ar fi o măsură pur economică, având ca scop atingerea unui prag de 5.000 de locuitori pentru a fi “sustenabilă” din punct de vedere financiar pentru mediul de afaceri. În opinia lui Secăreanu, acest demers ar putea duce la o depopulare accelerată a României.

Totodată, Secăreanu susține că, în ciuda percepției populiste, locurile de muncă din administrația locală, chiar dacă unele pot fi acuzate de clientelism politic, asigură o anumită stabilitate demografică. Soluția, spune el, nu este distrugerea acestor locuri de muncă, ci distribuirea lor în funcție de competență.

În ceea ce privește localitățile urbane, unde s-a propus un prag de 10.000 de locuitori, Secăreanu argumentează că aceeași premisă greșită este aplicată. El susține că această abordare bazată pe număr este defectuoasă deoarece consideră populația doar ca un număr, fără a lua în considerare teritoriul. El menționează pierderile suferite de unele municipii din cauza statutului de reședință de județ și subliniază că nu ar trebui să fie discriminate din nou.