Ioana Dichiseanu, despre promisiunea făcută tatălui ei: „E o datorie firească de copil să duc mai departe numele lui”
La patru ani de la trecerea în neființă a maestrului Ion Dichiseanu, fiica sa, Ioana, i-a evocat memoria într-un interviu emoționant pentru CANCAN.RO. Prezentă la lansarea jurnalului de călătorie al Marinei Almășan, artista a vorbit cu sinceritate despre locurile dragi tatălui ei, pasiunea lor comună pentru călătorii, amintirile de familie și legământul profund pe care și l-a asumat: să-i păstreze vie amintirea prin artă și prin fapte.
„Tata spunea că a călători înseamnă a aduna amintiri pentru o viață”
Întrebată ce înseamnă pentru ea călătoriile, Ioana a mărturisit că pasiunea i-a fost insuflată de tatăl ei:
„Tata îmi spunea mereu că un lucru frumos pe lumea asta e acela de a călători. Așa rămânem cu amintiri – și ele ne însoțesc toată viața.”
Despre locurile preferate ale actorului, Ioana a menționat Franța, Grecia, Italia și Spania, dar și călătoriile mai îndepărtate din Liban sau Mexic.
„Cred că el reușea să vadă frumosul în orice colț al lumii”, spune ea.
Muzica fado – o alegere asumată și plină de emoție
Recitalul susținut de Ioana Dichiseanu în cadrul evenimentului a fost o adevărată surpriză – artista a ales să interpreteze muzică fado, un gen muzical cu o puternică încărcătură emoțională.
„Am vrut ceva diferit, care să nu fie facil. A fost ideea lui Adi, soțul meu. M-am ambiționat și am învățat. Azi, fado e modul meu de a transmite profunzime și sentiment, într-o industrie care mi se pare mult prea superficială.”
Disciplină, discreție și multă emoție
Întrebată despre planurile de viitor, Ioana a recunoscut că este o persoană superstițioasă, care preferă să vorbească despre proiecte doar când sunt gata, menționând totuși că lucrează la inițiative ce implică Franța și Portugalia.
Totodată, ea a vorbit cu umor și naturalețe despre viața de acasă:
„Sunt tiranul curățeniei! Îi pun și pe ai mei la treabă. Ordinea e esențială pentru mine.”
Un legământ de suflet pentru maestrul Ion Dichiseanu
Despre tatăl său, Ioana vorbește cu respect și duioșie. Îi lipsește vocea, umorul, optimismul.
„Tata era un optimist incurabil. Știa să lumineze tot ce era în jurul lui. Îmi lipsește în fiecare zi, nu doar ca părinte, ci ca om.”
Și tot ceea ce face acum, o face în amintirea lui:
„Prin gesturi, prin proiecte, prin artă. Trebuie să-i păstrăm vie amintirea. Pentru că i-am promis. M-a desemnat, poate nu oficial, dar cu sufletul. E datoria mea de copil să duc mai departe numele lui. Atât cât pot.”
