Într-o pădure fermecată, trăiau trei prieteni apropiați: Luna, o cioară cu pene negre și lucioase, Selen, o lebădă grațioasă și elegantă, și Iris, un păun cu penaj spectaculos, plin de culori vii. Deși fiecare avea trăsături unice și admirabile, fiecare dintre ei își dorea ceva ce credea că lipsește din viața sa. Aceasta este o pildă despre cum căutăm fericirea în locuri greșite și despre cum frumusețea interioară este cea care ne definește cu adevărat.
Luna, cioara cu aripile sale negre, obișnuia să admire zilnic frumusețea prietenilor ei. „Selen este atât de albă și pură”, își spunea Luna în sinea ei. „Iar Iris strălucește cu atâta măreție. Eu, în schimb, sunt doar o cioară banală, cu pene negre și fără strălucire.” Astfel, ea devenea din ce în ce mai tristă, convinsă că fericirea nu-i aparține.
Într-o zi, Luna a decis să-și împărtășească gândurile cu prietenii săi. S-a dus mai întâi la Selen, lebăda grațioasă care plutea lin pe un lac. „Selen, cum de ești atât de liniștită și fericită? Ești atât de frumoasă, iar eu sunt doar o cioară fără nimic special.”
Selen a zâmbit blând și i-a spus: „Luna, mă bucur că vezi în mine frumusețe, dar adevărul este că și eu te invidiez uneori. Deși am pene albe, mi-aș dori libertatea ta, să pot zbura în înaltul cerului și să privesc lumea de sus, fără a fi limitată de apă. Vezi, fiecare dintre noi vede ce-i lipsește, nu ce are.”
Surprinsă de cuvintele lui Selen, Luna a decis să vorbească și cu Iris, păunul. L-a găsit în pădure, desfășurându-și cu mândrie penajul colorat. „Iris, tu ești cel mai frumos dintre noi toți! Cum ai putea vreodată să nu fii fericit cu toate acele culori minunate?”
Iris a oftat și i-a răspuns: „Frumusețea mea aduce admirație, dar și povară. Toată lumea mă privește doar pentru penajul meu, dar nimeni nu vede cine sunt cu adevărat. În plus, nu pot zbura așa cum o faci tu. Mi-ar plăcea să simt vântul sub aripi și să explorez lumea așa cum o faci tu, liberă.”
Luna, copleșită de revelație, a realizat că fiecare dintre ei avea propriile nesiguranțe și dorințe. Fiecare își dorea ce aveau ceilalți, fără a înțelege că adevărata fericire vine din acceptarea și aprecierea a ceea ce suntem, nu din dorința de a fi altcineva.
În acea zi, Luna a învățat o lecție importantă: fericirea nu stă în cum arătăm sau în ce credem că ne lipsește, ci în a ne valorifica unicitatea și a ne bucura de darurile pe care le avem. Penele ei negre erau simbolul libertății și puterii de a explora lumea, iar ea nu mai avea de ce să tânjească după frumusețea celorlalți.
De atunci, Luna a început să privească în sine cu alți ochi, înțelegând că adevărata frumusețe vine din acceptarea de sine și din trăirea cu recunoștință a fiecărei zile.
Pilda ciorii Luna ne amintește că fiecare dintre noi este unic și special, iar fericirea vine atunci când încetăm să ne comparăm cu ceilalți și începem să ne apreciem pentru cine suntem cu adevărat.
