Era ca și cum trăiam într-un film, nu puteam să cred. Într-o seară, în timp ce mă aflam acolo, am găsit în lucrurile fiicei mele un jurnal care scria “Sunt cel mai nefericit copil de pe Pământ. Nimeni nu mă iubește și sunt pe un drum fără sfârșit”.
Numele meu este Birdea Margareta, trăiesc în Cluj și doresc să împărtășesc povestea mea, care pare desprinsă dintr-un film. M-am căsătorit acum 13 ani cu un arab din Palestina, fără să știu ce implicațiile acestei relații ar putea fi.
Eram o fată simplă de la țară, fără experiență de viață și foarte naivă. Nu sunt sigură dacă pot spune că am avut momente de fericire alături de el, datorită incompatibilității dintre noi și a modului său complet diferit de viață. Pentru el și majoritatea oamenilor de origine arabă, femeia era doar un obiect folosit pentru treburile casnice, gătit și procreare.
Mama mea îmi spunea că trebuie să-mi duc crucea. Cu timpul, deveneam tot mai disperată, realizând că mi-am distrus viața. Divorțul mi se părea dificil, mă gândeam la cum mă va vedea lumea din jur. Mama mea, care îmi era foarte apropiată, îmi spunea că trebuie să-mi duc crucea, că nici altul nu e mai bun.
Eram în primul an de facultate când m-am căsătorit. Nu aveam voie să ies cu colegii și nici soțul meu nu mă scoatea în oraș. Eram supărată, dar mă gândeam că voi face tot posibilul să rămân alături de bărbatul cu care m-am căsătorit.
Așadar, după 2 ani, am acceptat să avem un copil la insistențele lui. Credeam că acest lucru îl va schimba, că își va schimba stilul de viață pentru copil. Dar m-a înșelat cu oricine îi ieșea în cale. Îmi intensificam eforturile și mă luptam pentru el. Eram într-o competiție continuă cu femeile din viața lui. În 2001, a venit pe lume fiica noastră Sarah, un copil minunat, dar soțul meu nu s-a schimbat în bine. Mă împărțeam între școală și fetița mea, care era totul pentru mine.
Eram disperată, strigam încontinuu și îl rugam să-mi aducă îngerul acasă.
În 2009, am acceptat să o las pe fetiță să plece în vacanță la bunicii din Palestina, nsotita de cumnatul meu, sotia lui (tot romanca) si fetita lor. Eu si sotul meu am ramas in România.
Deși inițial eram reticentă și nu voiam să o las să plece cu rudele, în cele din urmă m-a convins că va fi doar pentru două săptămâni, pentru ca fetița să-și cunoască mai bine bunicii și verișorii.
După o săptămână, am primit vestea că el dorește să meargă și el în Palestina la familia sa, promițând că se va întoarce împreună cu fetița acasă.
Până aici, nimic suspect. În acea perioadă, aveam o afacere care mergea foarte bine și nu puteam să lipsesc de la serviciu. După zece zile, în care vorbeam zilnic cu fiica mea la telefon și nu bănuiam nimic, mi-a spus că a decis să lase copilul acolo un an la școală pentru a învăța limba.
În acel moment, am simțit că cerul mi se prăbușește în cap. Eram disperată. Strigam încontinuu și îl imploram să-mi aducă îngerul acasă. Din păcate, zilele treceau și el îmi permitea să vorbesc tot mai rar cu fiica mea. Eram devastată. Simțeam că nu vrea să o mai aducă înapoi, iar pentru mine asta însemna sfârșitul lumii. Când vorbeam cu fetița la telefon, ea plângea. El mă amenința, spunându-mi că dacă o mai fac să plângă, nu mă mai lasă nici măcar să vorbesc cu ea.
Viața mea era în ruine. Îl uram din tot sufletul meu. Nu puteam dormi, nu puteam mânca. Plângeam încontinuu. Nu știam unde să mă duc și ce să fac pentru a-mi recupera copilul. Așa că am început să caut ajutor în toate părțile posibile (ambasadă, consulat, poliție, ministerul de externe, avocați, procurori, judecători etc.), dar cu fiecare vizită la aceste instituții, reveneam acasă și mai disperată. Mi se spunea foarte politicos că, din păcate, nu se poate face nimic. “Nu există acord între România și Palestina și nu se poate interveni în niciun fel”…
Viața mea era în ruine. După trei luni, soțul meu s-a întors acasă singur, asigurându-mă că o va lăsa acolo doar un an. Îl uram din tot sufletul meu. Îl uram pentru ce mi-a făcut atât mie, cât și îngerului meu care plângea încontinuu.
Într-o altă formulare: Conștientă că nu aveam nicio șansă pe cale legală, m-am decis să îmi păstrez rolul de soție iubitoare, pentru a nu pierde și ultima fărâmă de speranță. În același timp, în secret, am continuat să trimit memorii și să cer ajutorul Ministerului de Externe, ambasadei și avocaților. Toată energia mea era dedicată găsirii unui mod de a-mi aduce fiica acasă. A fost cel mai dificil an din viața mea!
Speram că va avea milă de ea și de mine și o va aduce înapoi. După un an petrecut în Palestina, soțul meu s-a întors, promițând să o aducă înapoi la întoarcere. Eram în al nouălea cer, încântată că mi-aș putea ține iar fiica în brațe.
Cu toate acestea, a decis să o lase încă un an acolo. O săptămână după ce a ajuns în Palestina, mi-a dat o veste șocantă: a decis să o lase încă un an acolo. Toate visurile mele s-au năruit într-o clipă. Eram devastată!
Atunci i-am spus soțului meu că voi divorța și că voi dispărea din viața lui pentru totdeauna. A doua zi, am părăsit apartamentul în care locuiam și m-am mutat la niște prieteni care mi-au oferit tot sprijinul lor, oameni minunați, în adevăratul sens al cuvântului.
Am inițiat procedurile de divorț și am obținut custodia provizorie a fiicei mele pe perioada procesului. Din păcate, nu era decât o hârtie… Fiica mea nu era alături de mine. Nu aveam bani, copilul meu era departe, iar eu eram distrusă.
Am început să caut pe internet persoane dubioase care m-ar fi putut ajuta să o răpesc. Timp de două-trei luni am fost într-un stres teribil: doar în fața calculatorului și cu telefonul în mână, încercând să găsesc pe cineva care să mă ajute.
Eram disperată și prietenii mei au încercat să mă convingă să merg cu ei în vacanță la mare pentru o săptămână, ca să îmi recapăt energia. Am aflat întâmplător că o persoană influentă care ne-ar fi putut ajuta era și ea în vacanță la mare în aceeași perioadă. M-am agățat de orice speranță și am încercat să ajung la conacul acestei persoane. Am implorat agenții de pază să mă lase să vorbesc cu acea persoană, dar nu am reușit. O altă dezamăgire, o altă speranță.
Am realizat că situația putea degenera și mi-era teamă că lucrurile să nu ia o întorsătură violentă. Nu-mi doream să se ajungă la asta, pentru că implicarea într-un astfel de act ar fi putut avea consecințe grave pentru toată lumea implicată. Am hotărât să le spun bărbaților să renunțăm la planul acesta și să găsim o altă soluție. Ei au fost vizibil nemulțumiți, dar în cele din urmă au acceptat.
Am început să caut alte opțiuni, dar situația devenea din ce în ce mai disperată. Fostul meu soț și familia lui erau acum în alertă, iar acțiunile noastre nu mai puteau fi ascunse. Mă simțeam tot mai neputincioasă, văzând că șansele de a-mi aduce fetița acasă păreau să se micșoreze pe zi ce trece.
Un alt prieten mi-a sugerat să fac apel la autoritățile române și internaționale, să încerc să găsesc ajutor în mod legal. Am început să contactez toate instituțiile și organizațiile care se ocupă de astfel de cazuri, rugându-mă să primesc ajutor.
În cele din urmă, am reușit să găsesc o organizație care mi-a promis că se va implica în cazul meu și va încerca să găsească o soluție legală și pașnică. Au început să colaboreze cu autoritățile palestiniene și române, încercând să medieze un acord între mine și fostul meu soț.
După multe discuții și negocieri, am ajuns în cele din urmă la un acord, prin care mi s-a permis să îmi văd fetița și să mă întorc cu ea în România. A fost un proces lung și epuizant, dar am rămas perseverentă și am avut încredere că totul se va rezolva în cele din urmă.
Când în sfârșit am reușit să îmi strâng din nou fetița în brațe, am simțit o fericire copleșitoare și o ușurare enormă. Deși drumul a fost greu și plin de obstacole, am avut puterea să nu renunț, iar asta a făcut diferența. Am învățat că, atunci când este vorba despre cei dragi, nu există luptă prea mare și că uneori, cu răbdare și perseverență, se pot găsi soluții la cele mai disperate situații.
